Deoarece majoritatea informaţiilor pe care le deţin se referă la sistemele de apărare antirachetă apropiată a navelor maritime şi sistemul de apărare antirachetă se compară cu sistemele navale. Performanţele posibil de obţinut demonstrează că acest nou sistem se poate utiliza cu rezultate bune şi la protecţia obiectivelor civile şi militare terestre.

Unde începe apărarea antirachetă ?. Răspunsul la această întrebare pentru cei care posedă tehnologie de ultimă oră este „de la o distanţă de zeci de kilometri”. Cei care nu o deţin pe cea mai performantă sunt obligaţi să se mulţumească cu sisteme de rachetă antirachetă cu bătaie de până la 20-30 km sau chiar mai puţin. Pentru cei mai săraci respectiv pentru protecţia unei nave s-a plecat de la consideraţia că eşti obligat să vânezi „săgeţile” moderne şi să le distrugi înainte ca acestea să atingă nava. Această sarcină grea a fost rezolvată prin realizarea sistemelor de tunuri pentru apărarea apropiată a navelor.

Numele acestor sisteme sunt : PHALANX (USA), SEAZENITH (Elveţia), MYRIAD
(Italia şi Elveţia), GOALKEEPER (Olanda), TRINITY (Suedia), DARDO (Italia), CADS –1 (Rusia).

Lucrarea constituie o aplicare a invenţiei „Generator energetic radiant de putere mare” combinată cu acumularea hidraulică a energiei sonice în scopul realizării unor mijloace moderne de război submarin.

Lucrarea cuprinde noi instalaţii şi armamente pentru navele maritime, instalaţii de lansare având la bază acumularea hidrosonică a energiei, instalaţii care permit lansarea unor torpile cu mase şi viteze mari, de pe navele maritime de suprafaţă şi submarine, împotriva navelor maritime ale inamicului.

-          lansarea unor rachete cu viteze subsonice asupra navelor maritime ale inamicului, sau asupra obiectivelor terestre;

-          lansarea unor proiectile autopropulsate, asupra navelor de suprafaţă sau submarine ale inamicului.

Invenţia constituie o rezolvare superioară a problemei lansării asupra unor blindate (tancuri-transportoare), a unor proiectile sau rachete, având la lansare o masă de max.50 kg şi o viteză de propulsie subsonică sau supersonică, cu scopul de a obţine rază de acţiune mare şi efect distructiv deosebit.
Germania şi Marea Britanie cooperează în realizarea de rachete antitanc cu raza mare şi medie de acţiune, rachete AC 3G, PARS 3 şi TRIGAT.

În scopul reducerii consumului de combustibil la aparatele subsonice de mare capacitate din 1975 NASA a lansat studii şi cercetări asupra conceptului Prop-Fan.

Cercetări au făcut :

a). General Electric au realizat un turbopropulsor prevăzut cu o elice cu opt pale cu diametrul de 3,66 m, puterea motorului 2.500 CP, consumul specific scăzut cu ( 20-25)% ;

b). United Technologies la care programul Prop-Fan este repartizat între Hamilton Standard (elicea) şi Pratt and Whitney (motorul). Elicea transsonică propusă cu toate că permite obţinerea unor consumuri diminuate prezintă şi dezavantaje : profilul palelor complex dificil de calculat, vibraţii, întreţinere costisitoare, reductor de turaţie cu gabarit mare.

Invenţia se referă la un propulsor destinat avioanelor hipersonice suborbitale sau orbitale, care realizează randament şi consum de combustibil optim în regim subsonic, supersonic şi hipersonic, care utilizează ca şi combustibil hidrogenul sau metanul lichid şi care are la bază un ciclu termic cu ardere la volum constant.

Pentru propulsia hipersonică în prezent s-au propus următoarele soluţii :

-          motorul statoreactor – Ramjet destinat atingerii vitezei de 4 Mach ;

-          motorul turboreactor – Air Turbo-Ramjet care se află în studiu la firma Aerojet Techsystems – USA, cu care se estimează obţinerea vitezei de 6 Mach ;

-          motorul statoreactor-rachetă cu lichefierea aerului, se află în studiu la firma Rolls-Royce, este preconizat a fi utilizat până la 6 Mach :

-          motorul statoreactor cu combustie supersonică – Scramjet, este motorul ca va fi capabil să realizeze viteze hipersonice (10-12) Mach după aprecierea specialiştilor de la NASA.

Invenţia se referă la un propulsor destinat avioanelor hipersonice, care realizează randament şi consum de combustibil optim în regim subsonic, supersonic şi hipersonic, care utilizează ca şi combustibil hidrogenul, metanul lichid şi care are la bază un turboreactor dublu flux.

Pentru propulsia hipersonică în prezent s-au propus următoarele soluţii :

-          motorul statoreactor – Ramjet destinat atingerii vitezei de 4 Mach ;

-          motorul turbo-statoreactor – Air Turbo-Ramjet care se află în studiu la firma Aerojet Techsystems – USA, cu care se estimează vitezei de 6 Mach ;

-          motorul statoreactor-rachetă cu lichefierea aerului, se află în studiu la firma Rolls-Royce, este preconizat a fi utilizat până la 6 Mach ;

-          motorul statoreactor cu combustie supersonică – Scramjet, este motorul care va fi cu adevărat capabil să realizeze viteze hipersonice, (10-12) Mach după aprecierea specialiştilor de la NASA.

Invenţia ”Lansator spaţial supersonic de mare capacitate” constituie o rezolvare superioară a problemei lansării pe orbite circumterestre a unor obiecte (nave, sateliţi, etc) de mare capacitate, la un preţ diminuat comparativ cu soluţiile actuale (rachete cu mai multe trepte, navete spaţiale), realizând şi o diminuare a efectelor poluante asupra atmosferei.

De curând în California, pe colinele Altaneout a fost lansat cu ajutorul unui tun cu ţeava de 45 m lungime un proiectil echipat cu un reactor. Pentru specialiştii în tunuri cu gaze uşoare şi superstatoreactoare, aceste încercări efectuate în perimetrul cel mai izolat al Laboratorului Naţional Lawrence – reprezintă o adevărată lovitură. Ele demonstrează că un tun mare poate să trimită în spaţiu obiecte voluminoase, la un cost mult mai mic decât o rachetă sau navetă spaţială. Superstatoreactorul este varianta supersonică a unui statoreactor în care combustibilul este amestecat cu aerul comprimat la viteze ridicate, amestecul fiind totodată ars la o viteză supersonică. Teoretic, superstatoreactoarele sunt mult mai eficiente decât motoarele rachetă pentru că nu necesită oxigen lichid, care reprezintă 2/3 din greutatea unei rachete.

Invenţia se referă la un avion de vânătoare supersonic cu decolare şi aterizare verticală, propulsat şi sustentat cu efect Coandă, aparat care potrivit invenţiei este constituit din :

corpul propriuzis al aparatului, un turboreactor dublu flux care joacă rolul de generator de gaz comprimat sau propulsor supersonic, propulsoarele şi sustentatoarele cu efect Coandă care asigură propulsia subsonică respectiv sustentaţia aparatului.

Invenţia se referă la un avion hipersonic cu decolare şi aterizare verticală la care propulsia şi sustentaţia este asigurată de propulsorul combinat, CT – 01 realizând randament şi consum de combustibil optim în regim subsonic, supersonic şi hipersonic de viteză, care utilizează ca şi combustibil hidrogenul lichid sau metanul lichid.

În domeniul construcţiilor de avioane cu decolare-aterizare verticală sau scurtă se cunosc mai multe soluţii :

-          aparate de zbor compuse, o combinaţie între avion şi elicopter, ridicarea se realizează cu ajutorul rotorului iar zborul orizontal prin elice tractivă sau motor cu reacţie ;

-          aparate cu fuselaj vertical, propulsate cu motoare cu elice sau turboreactoare, coleopterul intră în această categorie ;

-          aparate cu aripă rabatabilă (rotatoare) la care forţa de ridicare este creată de propulsoarele montate în aripi, care se rotesc odată cu aripa la 90°, fuzelajul rămâne în poziţie orizontală, ex. de aparat este V – 22 OSPREY ;

-          aparate cu ventilatoare amplasate în aripi care asigură decolarea verticală, zborul orizontal este realizat cu turboreactoare ;

-          aparate cu curent (sau jet) deflectat la care ridicarea este produsă prin deflectarea curentului de aer în jos, respectiv evacuarea gazelor arse ale motorului  se deviază pentru a produce o componentă verticală a tracţiunii, ex. de aparat este                        BAe Harrier G.R Mk3.